Amnezii

Sunt nopți de Iarnă care plâng amnezic. Nici ele nu știu bine de ce. Poate pentru că sunt clipe în care nu-și pot reaminti deloc cum era/se simțea Primăvara.

Anunțuri

Mac

Luna nu doare, prietene. Nici câinele acela care se aude în fundal, urlând încă-nspre ea, nu doare. În cameră e liniște. Doare numai paloarea ecranului telefonului, în miez crud de noapte, care luminează micul meu tablou cu maci, agățat de un cui deșănțat pe perete. Ce nedrept cad uneori străfulgerările inimii, în roșu și-n sus, parcă ignorând cu bună știință firescul!

Eleganța simplității

M-am întrebat întotdeauna ce-nseamnă a fi faimos, cunoscut, apreciat? Nu mi-am dorit asta niciodată, ba chiar m-am ascuns de oameni, însă, probabil că, în adâncul sufletului, mai demult, mi-ar fi plăcut ca tinerii să-mi arunce, bunăoară, și o a doua privire (nu doar pe prima – aceea purtătoare de oarece dispreț, date fiind defectele mele…fizice, vizibile încă din adolescență). Calitățile mele, dacă vor fi existând, au fost și sunt strict emoționale. Restul…e balast.

Am citit în ultima vreme câteva cărți ale unui autor extrem de cunoscut, literatură creștină ai spune, deși eu aș numi-o altfel, și mi-am dat seama că același autor ar fi putut…sau ar putea să scrie, bunăoară, sub pseudonim, și un alt tip de literatură, deloc inferioară și…să nu fie citit de nimeni, doar pentru că nu e (re)cunoscut. În viziunea lumii, e un…nimeni. Iar oamenii trec de obicei mult prea ușor pe lângă anonimi – cei mici, mărunți, urâți, neimportanți ori cu defect.

Aș chicoti cu freamăt știind că există o persoană-n lume care știe secretul…adevărul. Și că uneori credem că citim ‘anonimi’, când, de fapt, ‘anonimii’ sunt tocmai cei vizibili și făloși de lângă noi. Dar, din păcate, nu litera are succes, ci persoana. Adeseori doar pentru că i s-a fabricat, cu bună știință, un ‘brand’.

Ideea acestor rânduri mi-a sosit citindu-l pe Castanman, aici, despre Poezie. De citit! Și de luat aminte… M-a atins textul, pentru că uneori am vrea să fim văzuți tocmai de cei care, orice am face, nu ne văd. Iar frumosul (ori mai curând miezosul) stă adesea în ceea ce nu iese vreodată în evidență și acolo unde nu ne gândim să-l căutăm.

De altfel, Castanul e singurul pe care-l voi ruga să mă ierte pentru nelăsarea comentariilor libere la această postare [așa cum v-am obișnuit deja prin mozaicul gândurilor, sunt momente-n care prefer să(-mi) tac silabele…după-ncuvântare].

Drum

Misterioasele cărări ale sufletului. Le descoperă, treptat, doar cel cu multă răbdare în desagă. Restul…să aleagă un alt drum. Poate mai lin, mai facil.

Suflet

Sunt melodii pe care nu le mai poți asculta în anumite perioade ale vieții. Și nu neapărat pentru că ți-ar aduce amintiri lăcrămoase pe care le-ai vrea cumva uitate, ci tocmai pentru că nu mai regăsești în tine starea aceea liberă, frumoasă…de a fi îndrăgostit și bucuros de viață. Mi-era tare dor de sentimentul acesta, pe care-l pierdusem de câțiva ani încoace, poate mai mulți decât am bănuit eu.

Niciun alt cântec n-a exprimat vreodată mai bine sufletul meu.