Copil

Cred că sunt mai bine de zece (deja 15?) minute de când copilul de deasupra plânge neostoit. Îmi imaginez desigur că e legănat, mângâiat și că mama își frânge mâinile, neștiind ce are al său prunc. Vocea ei nu se aude, normal, murmură legănat,  a liniște. Dar copilul acesta plânge fără oprire.

Copilul de deasupra plânge prea mult. În fiece noapte. Ca și cum s-ar fi adunat în el toate durerile și neîmplinirile lumii, iar el le-ar împărtăși vecinilor de ocazie, în felul său. Iar eu stau și ascult, obsesiv, inflexiunile vocii, sughițurile și pauzele mici dintre acestea, parcurgând minute în șir cu întrebarea: oare de ce nu se potolește nici atunci când îi cânt?

Nu toate plânsetele se opresc la orice (fel de) cânt.

Anunțuri

Fulg

Habar n-am dacă ești mare, albastră ori sângerie. Cert e că n-am somn și, zic experții, e și vina ta. Într-o vreme aveam o relație mai bună, pe atunci erai cocoțată într-o creastă de copac. Azi nu prea te mai știu. Și nici nu te caut. Ți-am dat like pe FB, dar nu m-a impresionat culoarea ta. Altădată aș fi ieșit pe balcon, să te admir în toată…splendoarea. Acum, însă, prefer să merg prin casă, în căutarea stelelor care ți-au căzut cândva din plapumă. Ningea pe atunci, pe nasul meu, cu fulgi mici de făină, iar mamele iubeau.