Închipuind

Dimineață băteau clopotele citadine, prietene, de parcă ar fi chemat o-ntreagă lume la slujbă. Aveau forță, determinare, nu ca altădată, când păreau aproape leșinate, rușinate că plesnesc peste față confortul și modernitatea, ‘trezind’, aparent, oamenii din ‘somnul’ lor. Dar lumea n-avea nicio treabă cu clopotele. Strada zumzăia de…noi, oameni ușor gârboviți de griji sau de obidă, cu privirea tăcută și aplecată spre piatra cea cubică. O sprânceană ridicată în stânga arăta precum o-ntrebare: o fi azi vreo sărbătoare?  Treptat sirenele salvărilor (ne) trezesc la realitate. E dimineață, e multă durere în lume, e vineri, desigur, iar zorii mustesc ades’ a…închipuiri.

Ce chip va mai fi având azi inima omului?

Anunțuri