Pictorul

De la distanță, ochiul acela rotund, de geam acoperind taine de mansardă, părea murdar. Nu știu bine cine era în spatele său, de afară, din stradă, nu se distingea niciun chip. Mi-am imaginat atunci că e atelierul unui pictor bătrân, cu degetele mai mult amorțite, trăgând resemnate de pensula-ncolorată a gândului său. Mi l-am închipuit la șevalet, stând pe un taburet sărăcăcios, iar în colțul din stânga având adunate mulțimi de măști frumos colorate, pe care domnițe și domni le purtaseră atunci când îi pozaseră pentru portret. Măștile zăceau una peste alta, adumbrind serile, iar pictorul râdea sarcastic, pentru că numai el știa că-i pictase pe toți exact așa cum erau, iar nu cum i se prezentau. Mâna-i tremură, însă, și astăzi atunci când încearcă conturul unui anume chip. Memoria nu l-a lăsat, însă în fiece an degetele-i sunt tot mai grele și noduroase, închistate și nepotrivite perfecțiunii. Un singur defect i-am găsit: tot încearcă să atingă perfecțiunea. Nu știe sau nu vrea să admită că acel contur a ajuns să fie perfect tocmai prin imperfecțiunile sale, adunate și amplificate în ani.

De la distanță ochiul acela rotund pare și astăzi murdar. Nu știu cum se vede lumea ori strada de dincolo de ochi, dar cred că-ntr-o zi o să aflu. Voi merge acolo cu unicul scop de a arunca maldărul măștilor la gunoi, eliberându-i pictorului acel colț stâng, prăfuit și stătut, înghesuit de ani în prea multe pseudonime.

Anunțuri