Contrast

S-au colorat străduțele. Mici simboluri de primăvară, ce abia așteaptă să atârne pe pieptul femeii, s-au așternut pe mese de plastic ori în căsuțe albe. Poate prea albe pentru gri-ul (de ieri) al orașului. Acum ninge molcom peste șnurul alb-roș, amintind de contrastul zăpezilor întârziate la braț cu primăverile timpurii ale inimii.

Anunțuri

Gri

Anumite dimineți te-ntâmpină cu Bucureștiul cenușiu. Posac/mohorât, în așteptarea primilor pomi în floare, dacă bogăția zăpezii n-au cunoscut-o recent. Vântul bate oarecum tăios, însă murmurăm toți, mai mult sau mai puțin convinși, Bogdaproste! că nu e viscol. Cerul e plumburiu, amintind cumva de iluzia ploii sau de mult îndrăgitul Bacovia, asta fiindcă tot eram considerată ciudată cu asemenea gusturi poetice. Pe tăblița de la cafenea nu mai scrie nimeni citate din Cărți. Mai nou, s-au hotărât să ne-nvețe limba română și extrag, periodic, câte un cuvânt neuzitat, cu rădăcină fixă. Devenim, brusc, mai culți, poposind preț de un minut, cu cafeaua de carton în palme, în fața tăbliței cu litere roz. De după un stâlp, se aud zgomote. Oamenii străzii care-și dorm aici, în plin centru, nopțile, gândurile și suferința s-au trezit și udă, în direct, trotuarul și stâlpul. E dimineață, aproape ora 8, ce altceva mai frumos te poate-ntâmpina la colțul de stradă? Femeile care vând ziare s-au pornit să-i alunge, cu strigăte, țipete, îmbrânceli, acuzându-i că sunt lipsiți de rușine. Ei ripostează. Unde să se ducă? Și, în fond, de ce s-ar duce? Lumea e gri pretutindeni. Din când în când un trecător simandicos, îmbrăcat la patru ace și parfumat cât s-ajungă mirosul până la Bancă strâmbă din nas la izbitura de realitate. E o lume pestriță. Numai bună de-nceput o dimineață de miercuri, februarie crud.

Mi-e dor de bătrânelul care aduna chiștoace și îmi dădea binețe, cu căldură și blândețe. N-a mai apărut pe alee.

Contraponderea e numai aici. În inima noastră.

Mare

Știi, my friend, toate încercările mele de nuvelă (sau roman) încep aproape la fel. Cu marea-nsingurată-mbrățișând un țărm pustiit. Cu fire de nisip arse, mâncate – până la ultima picătură de soare – de șuvoiul sărat, înspumat, verde-albastru. Știi că, de fapt, marea doar pare albastră, iar în realitate are altă culoare? Și, oricum, fiecare dintre noi o privește altfel, cu propriul căprui. Nu știu de unde tot revine laitmotivul acesta, dar cert este că azi nu mai pot scrie continuarea. Colțurile de hârtie zac împrăștiate prin camera obscură, iar visele-nrânduite se apropie de zenit. Pesemne am lăsat marea cadou altor inimi.

Și totuși, my friend, fragmentul meu de roman e deja scris undeva. E drept că, la mijlocul său, are câteva pagini goale, din vremea-n care și-a rătăcit personajele (ori inimile lor), pagini care azi nu mai așteaptă a fi umplute, ci își binecuvântează tăcerile, dar epilogul e scris undeva în cer, cu litere mici, aproape indescifrabile pentru mintea mea omenească. Așa încât m-am hotărât să nu mai scriu acum despre mare. O s-o las a fi ‘acasă’ pentru unii, sau doar fundal potrivit pentru powerpoint, atunci când se vorbește, blând, despre… viață.

Oameni

Vorbim adeseori. Rănim oameni. De cele mai multe ori tocmai pe cei apropiați. Ei sunt, nu-i așa, ‘la îndemână’! De obicei te cerți cu prietenul/a, cu părinții, cu soția (amanta-i oricum prea departe, iar la ea mergem în general pentru mângâiere și refacere, nu?). Străinii nu constituie în general ‘o miză’, de ce te-ai certa cu ei? Doar dacă tu realizezi că vor, constant, ceva de la tine, iar când evidentul devine prea evident, răbufnești. Altfel, te porți cuminte, ai un comportament ‘adecvat’ în societate, lumea te ‘apreciază’, crezându-te un om echilibrat. Chiar dacă tu, adesea, în intimitatea casei ori a căminului tău, sau, și mai rău, în profunzimea inimii tale, ai devenit un ticălos.

Tăcem adeseori. Rănim oameni. De cele mai multe ori tot pe cei apropiați. Ei se-ntreabă ce s-a-ntâmplat cu noi, iar noi nu le mai putem răspunde. Nu pentru că am tinde să ne manifestăm agresiv, tăios, ori am fi precum munții de gheață ascunși sub poleiala caldă a zâmbetului. Ci pentru că avem un nod în gât care nu ne (mai) lasă a vorbi. Știm că le-ar fi mai bine fără prezența noastră-n preajmă. Și ne retragem, uneori, subtil ori subit, lăsând loc (chiar prea mult loc) variatelor interpretări. Lăsăm ‘poduri’ suspendate-n aer, când încă mai avem loc, timp și dorință de a iubi. Ne-am lăsat, în timp, modelați de lume, de rude, de apropiați, de propriile îndoieli, iar astăzi nu mai știm cine (sau dacă) suntem cu adevărat. Aflăm vreodat’…? Aproape niciodată!

Tu ce preferi? Cuvântul ori tăcerea?

Sincer, azi prefer cuvântul. Și tăcerea ce se așterne, tiptil, în urma lui.

Auz

Patinaj artistic. Armonie pe gheață. La un moment dat, fiind prea multe comentarii care răpeau farmecul momentului, am închis sonorul, deși n-am mai auzit nici muzica. Mi-am imaginat dansul continuând pe muzica mea preferată. Era, desigur, diferită de realitate.

De multe ori ‘auzim’ doar ce dorim noi a auzi. Restul e (pare?) balast. Când, de fapt, nu e.