Stay

Momentul acela în care, după vizionarea unui film, realizezi că ultima replică poate fi definitorie pentru trăirea unei întregi vieți. Sau pentru ratarea ei. „De ce nu rămâi?”

Filmul se numește „Night Train to Lisbon”.

Anunțuri

Pod

Între doi oameni care au avut, cândva, o gravă dispută rămâne întotdeauna un pod mișcător. Dacă viteza de înaintare diferă, sau dacă numai unul pășește înspre o eventuală reîntâlnire, podul se poate prăbuși. Iremediabil. Până și-n rezolvarea unei dispute ori pentru o împăcare e necesar echilibrul. Pe lângă delicatețe, atenție, sinceritate și cumpătare.

Se spune că dragostea vindecă toate rănile, reface toate drumurile, repară toate podurile. N-aș zice. Azi sunt convinsă că există unele poduri care ‘merită’ a rămâne suspendate în timp, fără trecători.

Pictorul

De la distanță, ochiul acela rotund, de geam acoperind taine de mansardă, părea murdar. Nu știu bine cine era în spatele său, de afară, din stradă, nu se distingea niciun chip. Mi-am imaginat atunci că e atelierul unui pictor bătrân, cu degetele mai mult amorțite, trăgând resemnate de pensula-ncolorată a gândului său. Mi l-am închipuit la șevalet, stând pe un taburet sărăcăcios, iar în colțul din stânga având adunate mulțimi de măști frumos colorate, pe care domnițe și domni le purtaseră atunci când îi pozaseră pentru portret. Măștile zăceau una peste alta, adumbrind serile, iar pictorul râdea sarcastic, pentru că numai el știa că-i pictase pe toți exact așa cum erau, iar nu cum i se prezentau. Mâna-i tremură, însă, și astăzi atunci când încearcă conturul unui anume chip. Memoria nu l-a lăsat, însă în fiece an degetele-i sunt tot mai grele și noduroase, închistate și nepotrivite perfecțiunii. Un singur defect i-am găsit: tot încearcă să atingă perfecțiunea. Nu știe sau nu vrea să admită că acel contur a ajuns să fie perfect tocmai prin imperfecțiunile sale, adunate și amplificate în ani.

De la distanță ochiul acela rotund pare și astăzi murdar. Nu știu cum se vede lumea ori strada de dincolo de ochi, dar cred că-ntr-o zi o să aflu. Voi merge acolo cu unicul scop de a arunca maldărul măștilor la gunoi, eliberându-i pictorului acel colț stâng, prăfuit și stătut, înghesuit de ani în prea multe pseudonime.

Paroles

De la o vreme cuvintele mi s-au pitit într-un cotlon al minții, unde nu vor a fi deranjate. Stau cuminți și ascultă și ele murmurul inimii. E mult prea frumos (sau duios?) ce simte sufletul, ca să mai lase loc zarvei obișnuite.

Mai demult, o prietenă mi se plângea că ea n-ar putea scrie „așa de frumos” (ca mine) omului iubit niciodată. Și că bărbații pot pleca adesea urechea la declarațiile frumos-cuvântate.

Azi i-aș spune prietenei să-l lase definitiv în naivitatea lui pe acela care cade-n extaz în fața unei metafore. Bărbații vor alege întotdeauna prezența. Și mângâierea. Reală. Mai ales când e sinceră, constantă și din toată inima.
Constat cu bucurie că și femeile (sau cel puțin una dintre ele) au învățat să aleagă la fel.

Torc

Ca și cum toate poveștile nespuse ale lumii s-ar fi adunat într-ale noastre tăceri-împreună, la gura sobei. Și torc a blând și a nemurire. Și a fir de alint.